Există un moment care poate părea o confirmare a valorii unui lider: nimic important nu se mișcă fără el. Toată lumea îi cere părerea. Toate documentele ajung pe biroul lui. Orice neînțelegere se încheie cu aceeași formulă: „Să vedem ce spune.”
La început, această nevoie permanentă de tine poate semăna cu încrederea. Cu timpul, poate deveni oboseală. Iar într-o zi apare întrebarea incomodă: am construit o echipă care se sprijină pe mine sau una care nu mai poate funcționa fără mine?
Între cele două există o diferență esențială. Și tocmai acolo începe o conversație sinceră despre leadership.
Competența care, fără intenție, îi ține pe ceilalți pe loc
Când cunoști bine o activitate, îți vine firesc să intervii. Vezi repede ce lipsește dintr-un document, unde se rupe logica unui proiect sau ce formulare poate genera un conflict. Uneori, este mai rapid să refaci tu decât să explici.
Problema apare când această soluție de moment devine modul obișnuit de lucru.
Corectezi fiecare text. Preiei fiecare conversație dificilă. Refaci fiecare propunere. Ești bine intenționat și vrei să protejezi calitatea. Dar oamenii pot învăța, fără ca tu să le fi cerut asta, că inițiativa lor este doar o etapă înaintea intervenției tale.
De ce să ducă o idee până la capăt dacă oricum va fi refăcută? De ce să își asume o alegere dacă aprobarea finală trebuie cerută pentru orice detaliu?
Un lider poate deveni indispensabil și prin competență, și prin felul în care organizează dependența de propria competență. Nu întotdeauna își dă seama când trece această graniță.
Autonomia are nevoie de repere
„Descurcă-te” nu este întotdeauna o invitație la autonomie. Uneori este doar o retragere a sprijinului.
Pentru a decide responsabil, un om trebuie să înțeleagă ce rezultat urmărim, ce limite avem, ce poate hotărî singur și în ce situații este necesar să ceară ajutor. Altfel, îi cerem inițiativă într-un spațiu în care regulile rămân ascunse.
Să luăm o situație simplă: un coleg trebuie să răspundă unui participant nemulțumit de o activitate de formare.
Dacă îi spunem doar „rezolvă”, nu știe ce poate promite. Dacă îi dictăm fiecare propoziție, nu îi dezvoltăm judecata. Dar putem stabili câteva repere: ascultăm problema, verificăm ce s-a întâmplat, nu promitem lucruri pe care nu le putem oferi și propunem o soluție în limitele responsabilității noastre.
Apoi îl putem întreba: „Cum ai răspunde tu și de ce?”
Această întrebare ne arată nu doar dacă știe să scrie un mesaj, ci și cum gândește. Acolo putem interveni cu adevărat util.
Dreptul de a greși nu înseamnă absența răspunderii
Este ușor să spunem că încurajăm inițiativa. Mai greu este să ne păstrăm această convingere atunci când cineva alege altfel decât am fi ales noi.
Nu orice diferență este o greșeală. Uneori este doar o altă cale către un rezultat bun.
Există, desigur, situații în care verificarea este obligatorie: angajamente contractuale, date confidențiale, decizii financiare sau comunicări cu efecte importante. Autonomia nu justifică neglijența. Ea presupune inclusiv capacitatea de a recunoaște limita propriei competențe.
Dar nu putem trata alegerea unui subtitlu și asumarea unei obligații contractuale ca și cum ar avea aceeași miză.
Dacă totul necesită aceeași aprobare, oamenii nu învață să distingă riscurile. Învață doar să ceară voie.
Responsabilitatea se formează atunci când discutăm concret: ce ai urmărit, pe ce informații te-ai bazat, ce efect a avut decizia și ce vei face diferit? O asemenea conversație cere mai multă răbdare decât un reproș. Oferă însă și mai multă învățare.
Educația prin iubire nu se oprește la ușa clasei
Pentru mine, educația prin iubire nu înseamnă să evităm exigența. Înseamnă să nu desprindem exigența de respectul pentru persoană.
Acest principiu are loc și într-o echipă.
Poți spune că un rezultat nu este suficient de bun fără să transformi omul într-un eșec. Poți cere refacerea unei lucrări fără ironie. Poți păstra un standard înalt și, în același timp, să întrebi: „Ce nu a fost clar? De ce sprijin ai nevoie ca să reușești?”
Respectul nu elimină conversațiile dificile. Le face posibile fără umilire.
Iar sprijinul nu înseamnă să preiei la nesfârșit sarcina celuilalt. Uneori, cea mai responsabilă formă de ajutor este să rămâi alături de el în timp ce o duce singur până la capăt.
La fel ca în educație, scopul nu este să demonstrăm cât de bine știm noi. Scopul este ca celălalt să poată mai mult după întâlnirea cu noi.
Și liderul are ceva de învățat: să nu fie mereu necesar
Există și o dimensiune personală despre care vorbim mai rar. Să fii solicitat permanent poate fi obositor, dar poate fi și reconfortant. Îți confirmă importanța.
De aceea, delegarea nu este doar o chestiune de organizare. Poate cere renunțarea la o anumită imagine despre tine: omul care știe, repară, salvează și are ultimul cuvânt.
Când un coleg ia o decizie bună fără să te consulte, nu ai devenit mai puțin valoros. Poate că munca ta de lider începe să se vadă.
Ai creat suficientă claritate pentru ca el să înțeleagă direcția. Ai oferit suficient sprijin pentru a-și dezvolta competența. Ai lăsat suficient spațiu pentru a și-o folosi.
Aceasta este o reușită mai puțin spectaculoasă decât rezolvarea unei crize. Dar merită recunoscută.
O întrebare înainte de următorul răspuns
Nu cred că soluția este ca liderul să răspundă mai rar cu orice preț. Sunt momente când oamenii au nevoie de o decizie clară, de expertiză sau de intervenție imediată.
Cred însă că merită să ne oprim, din când în când, înainte de a oferi soluția și să întrebăm:
„Tu cum vezi lucrurile?”
Apoi să ascultăm răspunsul până la capăt. Să cerem argumente. Să explicăm criteriile pe care le folosim noi. Și, atunci când miza permite, să lăsăm decizia în mâinile celui care va pune lucrurile în practică.
Leadershipul cu sens se vede și în ceea ce pot face oamenii când nu suntem în încăpere.
Nu doar dacă sarcinile sunt terminate, ci dacă ei pot judeca, colabora, recunoaște o problemă și cere ajutor la timp. Dacă pot purta responsabilitatea fără să își piardă curajul.
Pentru mine, aceasta este una dintre mizele conducerii: să construim un loc în care oamenii nu așteaptă mereu răspunsul nostru, pentru că au învățat să își formuleze, să își verifice și să își asume propriile răspunsuri.
